De când, o, doamnă, mâna v-am luat-o, albă tare
Și goală, la banchetul desprins dintr-o poveste,
În inima mea bună încerc, în van se pare,
Să mai aud ecoul acelei dulci orchestre!
Și-acea notă impură de vals plin de trăire,
Când brațele-nfocate, în aer plutitoare,
Le-am pus pe inimioara ce n-are lecuire,
Continuă să sune-n urechea iubitoare.
Și ce-armonie blândă, ce veselă rumoare,
Dă sufletului vajnic fermecătoarea glie,
Și sumbrul spirit parcă se luminează tare
Când nota trece-n alta, patetică și vie.
O tot aud întruna! Sunt orb pentru lumină
Și leneșa privire o întorc spre mine îndată,
Cu-aripi de foc se mișcă cea melodie lină
Iar fruntea mea încinsă se-ntinde îngrijorată.
Ah! mâna mea vibrantă prea bine o să știe
Cum nota înaripată din aer să o fure,
Iar tu, prin arta dulce ce o numim magie,
Punând pe-ardenta cupă leandri din pădure,
Când stai la mine-n brațe aproape leșinată,
Să faci să simt în juru-mi parfumuri de coride:
Apoi voi bea din cupa aceea înveninată
Și voi simți în mine amorul ce ucide.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație pasională, dar distructivă, comparată cu o cupă otrăvită. Naratorul este conștient de pericol, dar este atras irezistibil de intensitatea emoțiilor, acceptând chiar și moartea în numele acestei iubiri.