Împrospătează vara cu legănări ușoare,
un palmier ce câmpul tăcut îl decorează;
Și în a lui visare însingurat oftează,
În râu vărsându-și jalea sub soarele ce moare.
Aprins de raza care tot golu-l înroșește,
simțind suflarea nopții, în vârf puterea-i piere;
Și franjurii cu milă șoptesc și cu durere,
atunci când vin cocorii pe-un cer care jelește.
Pierdut în ceața deasă, de briza călătoare
e răcorit cu multe săruturi delicate;
Și când din frunze cerul îndepărtat dispare,
se-abandonează nopții tăcute ce sporește,
Și-n diafana limfă cu curgeri argintate
de stele se încarcă și mândru strălucește.
Sensul versurilor
Piesa descrie un palmier solitar, legănat de vânt, care își varsă tristețea într-un râu la apus. Imaginea evocă sentimente de melancolie și acceptare a trecerii timpului, într-un cadru natural liniștit, dar și ușor trist.