Din stirpe sunt de pastori protestanți
și de soldați latino-americani
ce s-au bătut cu goții spanioli
și s-au întors acuma în țărână.
Eu sunt și nu sunt, căci adevărata
mea stirpe-mi este glasul părintesc
pe care îl ascult șoptind în Swinburne,
în groasele volume răsfoite,
dar necitite, care-mi sunt de-ajuns.
Sunt tot ce-aflat-am de la învățați.
Noroc ori soartă, aste două nume
de cercetată taină nepătrunsă
mi-au dat mai multe patrii: Buenos Aires
și Nara, unde-am petrecut o noapte,
Geneva, două Códobe, Islanda..
Un vis sunt singuratic și adânc,
mă pierd în el sau doar încerc s-o fac,
îndatorirea apusurilor sunt,
vechi dimineți și prima dată când
văzut-am marea și zărit-am luna
ce nu avea habar de Galileu.
O clipă sunt a vremii nesfârșite,
și fiecare noapte de nesomn,
și despărțire, și reîntâlnire.
Sunt vaga amintire a gravurii
din cămăruța mea pe care ochii,
azi stinși, au admirat-o îndelung:
Războinicul, cu Demonul și moartea.
Sunt celălalt, care-a privit pustia
și o privește-acum din veșnicie.
Oglindă sunt, ecou. Un epitaf.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea identității, împletind moștenirea familială și culturală cu efemeritatea existenței. Naratorul se vede ca un produs al istoriei, un vis adânc și o clipă în eternitate, reflectând asupra timpului, memoriei și condiției umane.