Nu știu ce chip e cel ce mă privește,
Când chipul din oglindă îl privesc;
Și nici al cui e chipul bătrânesc,
Tăcut și ostenit ce mă pândește.
Încet, în umbră, mâna-mi dibuiește
Contururile vagi. Lumini sclipesc,
Și părul tău o clipă îl zăresc
Ce-i din cenușă ori de aur este.
Repet, cu Milton: tot ce am pierdut
E-a lucrurilor vană suprafață.
E-o mângâiere-aceasta, el ne-nvață.
La litere, la roze gându-mi mut
Și cred că, dacă fața aș putea
Să-mi văd, acum, eu cine-s aș afla.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a percepției de sine prin metafora orbirii. Naratorul se confruntă cu incertitudinea propriei identități, căutând răspunsuri în reflecții și amintiri, dar simțind o pierdere a esenței lucrurilor.