Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproș,
Această proclamare a puterii
Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic
Îmi dărui și cărțile și noaptea.
El din cetatea cărții făcu domeniul acestor
Ochi fără de lumină ce nu citesc decât
În biblioteca viselor, acele
Pasaje fără sens pe care zorii
Le lasă-aprinsei lor dorinți. Zadarnic
Le dăruiește ziua cărțile-i fără număr,
Ca manuscrisele hermetice, secrete,
Care pieriră-n Alexandria.
De foame și de sete (spune-o legendă greacă)
Muri un rege între grădină și izvor;
Eu, fără țintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe.
Atlase, veacuri, enciclopedii,
Vechi dinastii, Apusul, Răsăritul,
Simboluri, univers, cosmogonii
Mi-acoperă pereții, dar zadarnic.
Încet, încet, eu explorez penumbra
Și vidul, cu baston șovăitor –
Eu ce-mi închipuisem Paradisul
În chipul unei biblioteci enorme.
Desigur, nu hazardul guvernează
Acest destin – căci altul încă-naintea mea
În alte nopți indescifrabile,
Primi și toate-aceste cărți și noaptea.
Rătăcitor prin galerii încremenite
Mă prinde-adesea spaima că eu sunt celălalt,
Cel mort care-a făcut aceiași pași
La vremea lui, poate-n aceleași zile.
Care din doi a scris acest poem
Cu un eu plural dar cu-ntuneric unic?
Ce mai înseamnă numele ce-l port
Când, unică, rămâne anatema?
Groussac sau Borges, iată privește-acestă lume
Atât de dragă, care se deformează și se stinge
Într-o nedeslușită paloare cyreniană
Asemenea cu visul și uitarea.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema destinului și a limitărilor impuse de acesta, folosind metafora unei biblioteci infinite și a orbirii. Vorbitorul se simte prins într-un ciclu repetitiv, bântuit de ideea că un altul a trăit aceeași experiență înaintea lui, într-un univers al cunoașterii inaccesibile.