De la nașterea mea, din secolul trecut,
din amfora concavă, din puțul adânc,
timpul meticulos, care-i prea scurt în memorie,
mi-a tot răpit formele clare ale acestei lumi.
Zilele și nopțile au măcinat profilurile
buchiilor și chipurile iubite de mine.
Ochii mei scurși interogau în van
bibliotecile pustii și pupitrele goale.
Albastru și roșu-nchis nu-s decât o ceață,
sunt două voci inutile. Oglinda mea
e o lagună de culoare cenușie.
În grădină, amicii mei, eu
văd trandafirul trist cu petale gri.
Acum îmi dăinuiesc doar formele galbene
și văd suficient, pentru-a vedea coșmaruri.
Sensul versurilor
Piesa descrie pierderea vederii și modul în care aceasta afectează percepția asupra lumii și amintirile. Protagonistul se confruntă cu o realitate estompată, în care culorile și formele se transformă în umbre și coșmaruri.