E cartea lui Olahus teologul,
Cel care nu s-a lepădat de Roma
Când Luther s-a desprins în Miazănoapte
Și Wyclif și Jan Hus. Din răsărit
Venit-a în Italia să-și afle
La greaua-i apăsare mângâierea
Și-atunci povestea neamului a scris-o
Din țara lui, purtându-l în legendă.
O dată doar ținut-o-am în mână.
Hainul timp să șteargă amintirea
Ferecăturii n-a putut și simt
Atingerea acelor file, pipăi
Cerneala literei pe pergament
Și-aleasa lui latină o presimt.
O, bănuită carte necitită!
Frumoasă soartă ai: înveșnicită
Prin scufundare-n râul neoprit,
Ce scaldă lumea, al lui Heraclit.
Sensul versurilor
Piesa evocă figura lui Olahus Magnus și importanța cărții sale pentru istoria neamului. Vorbitorul își amintește de contactul cu cartea, subliniind puterea acesteia de a transcende timpul și de a păstra vie memoria.