Din câte străzi descind crepusculare,
pe una am pășit ultima dată,
nebănuind măcar. Mă-ntreb pe care.
Din calea mea nu-i semn să mă abată,
supus atotputernicelor norme
care imprimă tainică măsură
pe ale vieții umbre, vise, forme,
și le desfac așa cum le făcură.
Când toate-și au scadența și sorocul,
și curg inexorabil spre vecie,
în urma noastră cui lăsa-vom locul,
și pentru câtă vreme, cine știe?
Din câte cărți prind magice contururi
când cu penumbre noaptea le dilată
prin geamurile cenușii, de-a pururi
e una ce nu vom citi vreodată.
Sunt uși la miazăziua ruginite
și oale-n care-au fost odată plante,
ce-mi sunt inaccesibile, oprite,
ca pietrele cu scrieri sacrosante.
O poartă ai închis pentru vecie,
și nu te-o oglindi această rază:
s-alegi un drum răscrucea te îmbie,
dar cvadrifrontul Ianus o veghează.
Din câte amintiri ți se adună,
inevitabil una e pierdută:
nici albul soare, nici gălbuia lună,
să-i vezi lucirea nu te mai ajută.
Iar graiul tău să-ngâne n-o să poată
pe-al persului, ori păsării, ori florii,
când seara, în lumina dispersată,
vei aspira cu verbul către glorii.
Dar Ronul undelor necontenite,
și lacul meu de neuitat, Lemanul?
Pierdute-s ca orașele hitite,
sau cele pune, ce-a distrus romanul.
Se estompează, simt, ca o rumoare,
mulțimile vuind prin ceața deasă:
tot ce mi-a fost iubire și uitare,
și timp și spațiu, inimă și casă.
Sensul versurilor
The song reflects on the transient nature of life, memory, and experiences. It explores the inevitability of loss and the fading of things that once held significance, questioning what remains after we are gone.