Faptul că am văzut crescând orașul Buenos Aires, crescând și descrescând.
Că îmi aduc aminte de curtea cu vită, de verandă și havuz.
Că am moștenit engleza și am încercat să mă deprind cu saxona.
Că am iubit germana și mi-a fost dor de latină.
Că am stat de vorbă cu un ucigaș în cartierul Palermo.
Că m-am bucurat de jocul de șah, de iasomie, de tigri și de hexametri.
Că l-am citit pe Macedonio Fernández cu glasul ce a fost al lui.
Că am cunoscut ilustrele incertitudini ce alcătuiesc metafizica.
Că am cinstit spadele și am dorit să fie pace.
Că nu am râvnit să guvernez insule.
Că nu am ieșit din bibliotecă.
Că am fost Alonso Quijano și nu am cutezat să fiu Don Quijote.
Că i-am învățat ce nu știu pe cei care pesemne sunt mai știutori decât mine.
Că am prețuit darurile lunii și ale lui Paul Verlaine.
Că am încropit câteva versuri endecasilabice.
Că am repovestit vechi întâmplări.
Că am rânduit în dialogul timpului nostru vreo cinci-șase metafore.
Că m-am ferit de mită.
Că am fost cetățean al orașelor Geneva, Montevideo, Austin.
Că am fost (ca toți oamenii) cetățean al Romei.
Că am fost un admirator al lui Conrad.
Că am fost orb
nici unul dintre aceste lucruri nu e neobișnuit
și totuși toate laolaltă îmi conferă o faimă pe care n-o pot înțelege.
în românește de Andrei Ionescu
Sensul versurilor
Piesa este o enumerare a experiențelor și preferințelor personale ale naratorului, subliniind banalitatea lor individuală, dar și modul în care, cumulate, acestea creează o identitate unică și o formă de faimă inexplicabilă. Este o meditație asupra complexității identității și a modului în care experiențele ne definesc.