Un patruped în zori, în înserare
Înalt, în trei picioare-apoi pierdut
În spațiul van, așa o a văzut
Eternul sfinx pe ruda-i schimbătoare,
Pe om, și înserarea aducea
Un om ce în oglindă, înfricoșat,
Al bietei pocitanii duplicat
De decădere și destin vedea.
Suntem Edip și-așa ne veșnicim.
Suntem jivină deșirată, triplă,
Tot ce cândva am fost și ce-o să fim,
N-am suporta să-ntrezărim multiplă
Și fadă formă. Mare-i îndurarea:
El trecerea ne-a dat-o și uitarea.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane, ilustrată prin mitul lui Edip și al Sfinxului. Omul este văzut ca o ființă aflată într-o continuă transformare, supusă decăderii și destinului. Uitarea este prezentată ca o formă de îndurare, permițând omului să suporte trecerea timpului.