Cărțile mele (care nu știu că exist)
Fac parte din mine la fel ca acest chip
Cu tâmple și ochi cenușii
Pe care în zadar îl caut în oglinzi
Și-l pipăi cu mâna făcută căuș.
Nu fără-ndreptățită amărăciune
Mă gândesc că toate cuvintele esențiale
Care mă exprimă se află în aceste zile
Care nu știu cine sunt eu, nu în cele pe care le-am scris.
E mai bine așa. Cuvintele morților
Mă vor exprima pentru totdeauna.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că adevărata identitate a naratorului este mai bine reprezentată de experiențele trăite decât de cuvintele scrise. El găsește consolare în gândul că, după moarte, cuvintele altora îl vor defini mai bine decât a putut el însuși.