Lui Borges − celuilalt, nu mie − i se întâmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decât să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, ca să privesc arcada unui vestibul ori ușa unei marchize; știrile despre Borges îmi vin prin poștă; din când în când, îi zăresc numele printre ale câtorva profesori, sau într-un dicționar biografic. Mie îmi plac ceasurile cu nisip, hărțile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei și proza lui Stevenson; celălalt împărtășește aceste preferințe, dar într-o manieră plină de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relațiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-și poată plăsmui literatura, și literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuși, că a scris într-adevăr câteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu mai e în stăpânirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparține doar limbii sau tradiției. Dealtminteri, eu sunt sortit să pier, în mod definitiv, și numai o frântură din mine ar putea supraviețui în celălalt. Puțin câte puțin, îi cedez totul, deși cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori a amplifica. Spinoza socotea că fiecare lucru are tendința de a-și păstra propria sa condiție; piatra voiește să fie veșnic piatră, tigrul să fie veșnic tigru. Eu trebuie să rămân în Borges, și nu în mine însumi (asta presupunând că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile lui decât în multe altele, sau decât în stăruitorul vaiet al unei ghitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el și am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar și acest joc îi aparține acum tot lui Borges, astfel încât voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viața mea nu este, așadar, decât o goană și, puțin câte puțin, pierd totul și totul trece în stăpânirea uitării, sau a celuilalt.
Nu știu care din noi așterne aceste rânduri.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior al naratorului cu propria sa imagine publică, reprezentată de scriitorul Borges. El se simte sufocat de această identitate impusă și încearcă să se desprindă de ea, dar realizează că tot ceea ce face ajunge să fie asimilat de celălalt, pierzându-și astfel individualitatea.