Arar, o siguranță mă stârnește
Și-n față viitorul mi se-nfioară.
Un zid de mahala, pândind în seară,
Apare brusc, de care se izbește.
Lumina zării. Când se dezgolește,
Oare tristețea poate să mai doară?
Nu sunt grăbit. Urgent, în miez de vară,
E fructul copt. O mână-l și cojește.
…Și-o zi va fi, ca toate mai posacă
Va trebui să văd cum mâna lasă
Ce-a prins. Și ascultând de iminentul.
Elan, voi zice împăcat: atacă,
Fatalitate justă. Zidul va să
Mi-mpună legea lui, nu accidentul.
Sensul versurilor
Piesa explorează acceptarea morții ca o fatalitate inevitabilă. Vorbitorul contemplă viitorul și inevitabilitatea morții, găsind o formă de împăcare în fața acesteia.