O, trupul muritor din mii de zile,
Un spațiu umple-n propria-ți odaie,
Unde visata-ai lauri peste file,
Uitând că soarta poate să-ncovoaie.
Puls cald ca secărică am acum;
Greu nu-mi-i capul, pentru tine blând,
Dar nu-mi văd ochii Fantezia cum,
La țel, e moartă, beată.. Pot oricând
Pe vatră-ța să las peceti de pași,
Fereastra să-ți deschid, în ochi să sorb
O pajiște ce-adesea o călcași;
Te pot gândi chiar gândul când mi-i orb..
Mai trag o dușcă.. Aflu iar o taină:
Zâmbește printre umbre! Și-asta-i faima!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra mortalității și a pierderii iluziilor. Vorbitorul contemplă trecerea timpului și impactul destinului, găsind o taină amară în zâmbetul printre umbre.