E trufie-a stihui,
Nu mă mai mustrați!
Slobozi fiți, aprinși, zglobii,
Mie-mi semănați!.
Ceas de ceas dac-aș sorbi
Din amarnic chin,
Ca și voi, modest aș fi,
Poate mai din plin.
Modestia stă frumos
Fetelor în pârg.
Să le-alegi ar vrea, duios,
Nu cu aspru sârg.
Înțeleptului, și lui
Modestia-i stă,
Despre ce-i etern și nu-i,
Lecții el îmi dă.
E trufie-a stihui,
Singur cânt, cu drag.
Voi, amici, femei zglobii,
Treceți al meu prag.
Tu, mirean călugăraș,
Nu mă mai pisa,
Nu smerit mă faci tu, aș!
Gata mă poți da.
Fraza-ți goală îmi dă ghes
Câmpii să mi-i iau.
De pe tălpi am și purces
Praful jos să-l dau.
Moara stihului în mers
N-o sili să stea;
Cine-o dată ne-a-nțeles
Ne va și ierta.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema modestiei și a înțelepciunii prin intermediul poeziei. Vorbitorul își exprimă propria trufie în creație, dar recunoaște valoarea modestiei, mai ales în contextul feminin și al învățăturilor înțelepte. În final, el cere iertare pentru eventualele greșeli, subliniind importanța înțelegerii.