Era în trista criptă. Rânduite,
Vedeam în față-mi cranii după cranii;
Gândeam la vremuri vechi, încărunțite.
Stau strânși, la rând, alăturea dușmanii,
Și oase tari, ce s-au izbit de moarte.
Zac puse-n cruce. Zac blajin cu anii.
Desprinșii umeri – ce-a fost dat să poarte
Nu-ntreabă nimeni. Zvelte mădulare,
Și mâini, și gleznă, moartea le desparte.
Că v-ați culcat, cei frânți, deci, în zadar e;
Odihna-n groapă nu vă fu lăsată,
Deasupra iar sunteți goniți, sub soare.
Cine-ndrăgește coaja cea uscată
Oricât de nobil sâmbure-nvelise?
Dar mie slova-mi fu învederată.
– Ce rar, dă tâlcul sacru-al celor scrise –
Zărind deodată-o mândră plăsmuire,
În maldărul ce-n veci încremenise,.
Și-n strâmta criptă, mucedă, de gheață
Mai cald fu ca oricând, mai slobod încă,
Parcă țâșnea din morți izvor de viață.
E, tainic, forma ce-n extaz m-aruncă,
Dumnezeiască urmă, nestricată.
Ea m-a mânat spre marea cea adâncă
Tălăzuind, în forme, revărsată,
Oracol, cupă de mistere plină
Nevrednic de povara ta curată. –.
Te iau, tezaur scump, te fur din tină
Și spre văzduh, spre slobodă visare,
Cucernic mă îndrept înspre lumină.
Nu știu dobândă pentru om mai mare
Decât natura-zee să-i arate
Cum ea topește-n duh ceea ce-i tare
Și ține tare cele-n duh create.
Sensul versurilor
Poezia explorează ideea morții și a efemerității, dar și puterea inspirației și a naturii de a transcende condiția umană. Găsirea craniului lui Schiller devine un simbol al descoperirii frumuseții și a înțelepciunii chiar și în mijlocul morții.