Tu, Helios elin, tu, soare,
Măreţ pe bolta de azur,
Vrând Universul la picioare,
Priveşti în jos, în sus, în jur.
Şi ochiul tău plângând o vede
Pe fiica norilor, durut.
Doar tu că străluceşti ea crede!
Tu, orb pentru-alt senin ţinut,
Mi te-nfiori şi suferi; luna
Mai multor lacrimi e izvor.
Tu perlele-i săruţi într-una
Şi-i schimbi tristeţea-n dulce dor.
Simţind puternica-ţi privire,
Ea cată ţintă-n sus şi vin,
Vin alte perle să se-nşire,
Căci toate-au chipul ei divin.
Şi în cununi de curcubeie,
E vesel chipul ei atunci;
Spre ea te-ndrepţi, ai vrea să steie,
Dar vai, vai, nu poţi s-o ajungi.
La fel şi soarta mea mă doare:
Tu doar să fugi de mine ştii.
Şi Helios de-aş fi eu, oare
La ce bun cerul tron mi-ar fi?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire imposibilă, comparând-o cu relația dintre soare și nori. Vorbitorul se simte neputincios în fața acestei iubiri, asemeni soarelui care nu poate atinge norii, și se întreabă ce rost are măreția dacă nu poate avea persoana iubită.