O, fie ca al vieții duh
În cuget să-mi vuiască
Și-o plăsmuire grea de suc
Din mâna mea țâșnească.
Eu tremur doar și bâigui doar,
Ci nu renunț și stărui.
Te simt, natură, te văd clar,
Mi-e dat să te dezvălui.
Când mă gândesc cum an de an
Gândirea-i mai bogată
Și unde-a fost doar bărăgan,
Izvoare se desfată.
Mi-e dor, natură, să te simt
Statornică, duioasă!
Din mii de guri să-mi joci țâșnind
Fântână bucuroasă.
În forța cugetului tu
Vei pune voioșie
Și strâmta-mi viață, de acu,
Vei face-o veșnicie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința artistului de a se conecta cu natura și de a găsi inspirație în ea. Prin forța gândirii și a creației, el aspiră să transforme efemerul în etern.