Cenușie năframă, aură peste umeri,
Tremurând de sfială cum strune-mblânzești,
De ce zbori printre oameni, amarnic să suferi,
Și de parcă în mine tânjești?
După geam e lumină și veșnic noroi,
Călduroase trec zilele-n trupuri de pomi,
Du-te-n zări de argint și-n desișuri de foi
Pe o roșie pernă s-adormi.
Nu ți-i dat să cunoști omenescul păcat,
Că demult e pustiu în zăvoi,
Că-n curând printre ierbi vânt va face suflat
Auritul, uscatul noroi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și dorință de evadare, personificată printr-o năframă cenușie. Versurile explorează tema efemerității și a trecerii timpului, sugerând o căutare a liniștii într-un peisaj natural pustiu.