Mici strigăte de stele în umbra mea străbat,
În ceasul verde-al ploii, interioare gârle
Revarsă rariști stranii de vis sonorizat
Cu ninse constelații – madone și șopârle.
Ți-i plânsul zbor de naiuri, în lemnul scund al serii,
Sunetul supt de veacuri din unda ta te saltă.
Ajuns pe țărmul putred, te-apleci ca lăncierii
Și-asvârli trufașul suflet, cu zarea lui înaltă.
Stihii de promoroacă lin trupul înfășoară,
Plutind în visul propriu ca-n alge de mătase,
Timpul să nu-l adie, iubirea să nu-l doară,
Translucid să viseze în marea de sargase.
Când carnea azurată va bate-n aur pur
Și sângele – ecoul orchestrelor marine –
Va nărui cleștarul tăriilor din jur,
Din ochiul mort va crește un zâmbet pentru tine.
Și, obosit de visul pe care toți îl știu,
Se va închide clară privirea ta de ape;
Luna îți poartă masca, aerian și viu
O stea își face cuibul diamantin sub pleoapă.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a transformării printr-o serie de imagini poetice complexe. Sufletul călătorește printr-un vis, se desprinde de trup și se contopește cu natura, sugerând un ciclu continuu de viață și moarte.