Iosif Brodski – Odiseu Către Telemah

Dragul meu Telemah,
Războiul Troian
s-a sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.
Presupun că grecii: atâția morți
departe de vetrele lor doar grecii îi pot abandona..
Și totuși, drumul spre casă
se dovedi prea lung din cale-afară,
de parcă, în timp ce noi pe-acolo
pierdeam timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.
Nu-mi dau seama unde mă aflu,
ce se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,
tufișuri, acareturi, grohăit de porci,
grădină sălbăticită, o careva regină,
bălării, pietre.. Scumpe Telemah,
dacă e să rătăcești atâta șir de ani,
insulele îți par că seamănă-ntre ele; și creierul
deja prinde-a greși, cât numără la valuri;
năpădit de gunoaiele orizontului –
chiul plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.
Nu-mi mai amintesc cum se sfârși războiul
și nu țin minte câți ani să ai acuma tu.
Crești mare, dragul meu Telemah, crești mare.
Doar zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.
Deja tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care
eu oprisem bivolii ce trăgeau în plug.
De n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.
Dar poate, și el are dreptate: fără mine,
tu ești ocolit de patimile lui Edip
și visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.
1972