Sunt azi ca un câmp
de mărăcini cu cer roșu în fund
sau ca un cătun părăsit sunt
și cojit în amurg ca un dâmb.
Doamne, lasă-mă să mă închin ție,
obiceiul e vechi și e bun când ești slab.
Leagănă-mă, tu, melancolie,
cu isonul lin și abia bolnav.
În hotelul de periferie
ce cuminte m-am însingurat.
De pe macatul meu decolorat
moartea să o sun, la sonerie.
Sub fereastră mișună cetatea,
i-aud trecând norodul greu și des.
De-o goarnă îmi zbârnâie toată singurătatea
E-n van. Am măsurat și am ales.
1920
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și resemnare în fața morții. Naratorul se simte izolat și abandonat, căutând consolare în melancolie și contemplând finalul inevitabil.