Tu, amforă, ce porți pe tine
Pecetea visului elin
Desmormântata din grădine
Umbrite încă de măslin.
Turnat-ai vin bălai ce face
Un cer de nouri, înstelat,
Și din greoaie minți opace
Alcibiade și Socrat?
Vărsat-ai, galben, untdelemnul
Pe trupul sculptural al forții?
Păstrat-ai pe altar îndemnul
Luminilor în lampa morții?
Ai fost o urnă cinerară
Sau vasul fraged de parfum?
S-a scurs prin tine apă clară?
Ai scuturat pământ și scrum?
Nu știm și nimeni n-o să știe,
Căci, amforă, rămas-ai goală.
Dar, precum ești, porți o beție
Cu mult mai grea în a ta oală.
Și înălțându-te la gură,
Sorbim Hellada și Olimpul,
Cu toate setele ce fură:
Pe noi ne-mbată numai Timpul.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a misterelor istoriei, folosind amfora ca simbol al unui trecut bogat și necunoscut. Chiar dacă amfora este goală, ea încă poartă cu sine greutatea și semnificația istoriei, îmbătându-i pe cei care o contemplă cu esența timpului și a civilizațiilor apuse.