De-opal e valul apei și tu ești opalina,
Te-aprins mai limpezită și dulce, Hesperus.
Pricep ce e lumina când văd a ta lumină
Și simt ce-i despărțirea când lunecând te-ai dus.
N-ai raza plumburie a vechiului Saturn,
Pe nesimțite totuși aduci melancolia.
Mai rece este noaptea sub cerul taciturn
Și-n zori de ziua cântă mai tristă ciocârlia.
De ce te-a luat nădejdea ca singurul ei sol,
Când parcă nu-i luceafăr mai dureros pe lume?
Când mă gândesc că poate prin infinitul gol
Te-ai stins – și ești acuma lumina unui nume.
Și mă întreb prin care aprinsă ironie
Ne amăgești năluca și astăzi ca și ieri,
Când știu că-n întuneric stelara-ți agonie
Cu opalina rază ne mângâie, Hesper.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de melancolie și nostalgie față de o stea, Hesperus, personificată ca un simbol al speranței pierdute. Vorbește despre efemeritatea luminii și despre durerea despărțirii, reflectând asupra impactului pe care amintirea acestei stele îl are asupra sufletului.