Şi negura în juru-mi creştea tot mai adâncă,
Uitasem orgă, rugă şi psalm şi mântuire,
Când dreapta Lui, întinsă în dar de răzvrătire,
Trăsni în două noaptea masivă ca o stâncă.
Prin surpătura umbrei atinsă de-a Lui pală,
Trecură ca-n legende martirele Lui pale,
Din vremuri zugrăvite pe geamuri ogivale.
Şi clopote sunară în pacea monahală.
În faţa mea, deodată, Arhanghel prea înalt,
Satan trăi de flăcări în negrele vitralii
– Rozace de lumină şi Domn al catedralii –
Fulgerător de patimi sub aripi de bazalt.
A spulberat c-un deget: altar, catapeteasma,
Mi-a şters cu o privire şi dragoste şi ură,
Şi-a înflorit, zâmbindu-mi uscata mea făptură,
Cu seva, cu dorinţa, cu flori şi cu mireasma.
Apoi lărgind aripa puţin, făr-de povară
Impuse catedralei pădure iar să fie.
Şi iată ca din piatră vlăstarul cum învie
Se-ntoarse pe sub ramuri păgână Primăvară.
Sub ceruri troienite cu floare de cais,
Păşi zeiţa goală şi botticelliană,
Zvârlind polen, iubire, viaţă şi prihană.
Şi se făcu o ţară de muzică şi vis.
Născută din suspinul de dor al Primăverii:
O ţară unde îngeri cu penele cernite,
Psalmodiind litanii şi liturghii oprite,
Melodios, în taină, se închinau plăcerii.
Şi unde androgine cu ochii de opale,
Muşcând în sânuri crude ca-n galbene lămâi,
Vedeau cu nepăsare prin fumul de tămâi,
Cum mor crucificate sfioasele vestale.
Atunci grai Satana: – Alege a ta cale!
Pe cruci plâng şapte sfinte fecioare, fără vină,
Dar şapte demoni tineri slăvesc a mea grădină
În ciuda celor şapte virtuţi teologale.
Şi aripile Sale când larg mi le deschise:
Se sparse-n ţăndări cerul, pământul ars fu jar,
Dar boi, senini, zburarăm din ultimul hotar
Spre iaduri înflorite cu patimi şi cu vise.
Sensul versurilor
Piesa explorează o transformare spirituală profundă, în care renunțarea la dogmele religioase tradiționale conduce la o acceptare a plăcerilor și a dorințelor lumești. Satan este prezentat ca un eliberator, iar căderea în iad devine o ascensiune spre o lume a patimilor și a viselor.