De-ai suferi cumplit, n-ai țipa tare;
Adâncul tău cu umbre nu-l sporești;
Decât luceafărul pe bolți cerești,
Un foc de târlă, noaptea, e mai mare.
Preferi – o știu – deplină-ntunecare,
E greu în miez de zi să ne orbești,
Prim umbră doar ești mit, de te-nvelești
În ea întregi: viers, patimi, cugetare.
Eu, unul, voi rămâne azi ca ieri
Dăltuitor de vorbe vii în soare,
Limpezitor de rodnice tăceri -.
Sau în umbriri albastre de nopți clare,
Cu sufletul pe apele din cer,
Adunător de râuri de cleștare.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema suferinței și a preferinței pentru introspecție în locul expunerii. Vorbitorul își afirmă angajamentul față de creație și claritate, chiar și în momentele de umbră.