Spumă, fulg, vânt, val, nisip și ploaie,
Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile și ani –
Totul se scurge, totul mă lasă, fuge și moare
În necuprinsul, în nesfârșitul tău ocean.
Cum s-opresc fața mea în oglindă?
Seara brumată, apa viorie, mi-o fură din ochi.
Vremea nălucă mă prinde în tindă,
Doruri uscate foșnesc prin vechile rochi.
Brațul iubitei, zâmbetu-i, păru-i,
Mâna le-atinge și trece prin fum.
Visul subțire în care mai stărui
Vraja de astăzi, zorii, amurgul: flăcări și scrum.
Versul acesta îl vrei pe piatra veciei –
Ștearsă, tocită, nu ține nici vorba, nici pas;
Ard numai ochii sfinți ai Mariei
Tainic pe-al lumilor iconostas.
Sensul versurilor
The poem reflects on the fleeting nature of time and life, emphasizing the constant flow and disappearance of moments. It explores the themes of memory, loss, and the inability to hold onto anything permanently, contrasting earthly transience with the eternal image of the Virgin Mary.