Ion Pillat – Leda și Lebăda

Ce nufăr mare tremură pe lac?
Ce pânză ninsă flutură prin stele?
Ce aripe, ce visuri, se desfac
Sfidând cenușa patimilor mele?
Revino, purtătoare de solie!
Pe lacul clar cu stele pietruit,
S-a scuturat o înflorire vie.
Icoana ta în suflet mi-a zâmbit.
Nici biruința omului sălbatec,
Nici lesbienele înlănțuiri,
N-or mai aprinde focul nebunatec
În care-am ars cu trup și năluciri.
Destule brațe mi-au fost vii colane
De șerpi pe-un gât de nalbe și de crini,
Destule mâini – ciudate scorpioane –
Mi-au otrăvit umbritele grădini.
Visez acum apropieri de gene
Pe-un trup sătul de grelele plăceri.
O, brațe aripi, degete de pene,
Redați-mi, dați-mi alte mângâieri!
Și fulgii tăi ca fulgii de zăpadă
La buza mea nu s-or topi.. și-n veci
Te voi urma, o, pasăre de pradă,
Cu soarele în aripele reci.
Nu veșteji, o, Leda, cu mâna ta păgână
Omătul primăverii pe-al visului cais.
Rămâne floare numai pe creanga unui vis:
Din înfloriri plăpânde, în mâini ce-o să-ți rămână?
Nu săruta cu buza, în noapte, apă clară,
Pe care înstelarea așteaptă s-o cuprinzi.
Nu-i cerul de pe unda curatelor oglinzi,
În pumnii tăi, o apă, opacă și murdară?
Cu poftă îndrăzneață, nebuno, nu atinge
Înariparea vie a visului ce port.
Nu-mi doborî avântul în praf, cu lutul mort
Ce ancorează vântul iubirii și-l învinge.
Femeie, nu ajunge să rupi din pene zborul,
Ca să te-nalți cu visul, de huma ta să-l legi.
Cu mâini înnebunite zadarnic îl culegi:
Îți scapă nemurirea și prinzi doar muritorul.
Căci Lebăda, căci floarea de raze și zăpadă,
Alunecând stăpână pe zarea inimii,
De-a pururea departe, în veci, o vei privi,
Cu sufletul nostalgic, din naltă balustradă.
Din țara unde vine e frate de durere
Al frunților crescute sub ceruri de amurg,
Din sfintele pridvoare de-asupra căror curg
Simbolurile clare culese în tăcere.