De-acuma uită omul ce-ai fost și, pentru-o clipă,
Fii numai așteptarea fiorului divin.
Deodată ești beția ce n-o dă niciun vin,
Și sufletu-ți pătrunde – ca-n ceruri o aripă –
În stepa răscolită de vântul aprilin.
Mirosul, pipăitul, auzul și privirea
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări.
Ești ritmul ne-ngrăditei și singurei cântări,
Talazul ce-nverzește urmându-și unduirea,
Mireasma îmbibată de vis și avântări.
Ești simțul nesfârșirii, fiind un fir de iarbă,
Ești oceanul humei, fiind al lui corsar.
Ești călărețul galben, ești albul armăsar,
Albastru depărtare, și-ntrecerea lor oarbă.
Ești cântecele stepei, ești suflul lor barbar!
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea eului într-o entitate conectată profund cu natura. Descrie o fuziune mistică cu elementele stepei, de la miros și sunet până la esența vieții și a morții. Eul devine un participant activ și un observator al frumuseții sălbatice.