Perdele-s lăsate și lămpile aprinse,
Frumosul vers anume îl chemi acum în minte.
Vreun critic să te-nvețe, discipol să te facă –
Estetului, din milă, închină-i o bărdacă.
Gândește-te la omul acela din Mircești,
Senin la gura sobei ca tine – îl iubești.
Dar lasă, dezmorțită din somn de focul tău,
Să zbârnâie o muscă lovindu-se mereu.
De limpezimea-nchisă a geamului, pe care
Nu toți să o priceapă – vezi bine – sunt în stare.
Ghenar veni cu vânat amurg și roșii zori.
Și mă gândesc că dacă ai fi și vânător,
Te-ai duce după iepuri în lunca ta ce este
Sub chiciura din sălcii poiana din poveste.
Și i-ai găsi sub tufe pitiți, ca bulgări mari
De-omăt, ciulind urechea deodată la ogari.
În liniștea deplină a iernii se aude
Împușcătura tare cu lungi ecouri surde.
Măceșul cel mai negru te miri de-a înflorit?
Nu – și-a lăsat doar viața un iepuraș rănit.
Privește-l: pe cearceaful zăpezii se sfârșește
Ca un copil cuminte ce-n patul lui boleşte.
De-aceea, știu, tu pușca în mâna nu vei lua –
Vei reciti poeții iubiți la vatra ta.
Și-n serile de iarnă tihnit vei aștepta
Din must – vin clar, din suflet, – vers limpede, să dea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă de iarnă contemplativă, în care naratorul reflectă asupra naturii, a poeziei și a refuzului violenței. Imaginea centrală este cea a unui iepuraș rănit, care stârnește compasiune și îl determină pe narator să aleagă calea poeziei în locul vânătorii.