Pe culme trei coloane de porfir,
Și printre ele cerul până-n zarea.
Întinsă de lumină ca un fir,
Și — ca o lespede — departe, marea.
Înghemeniti, toți munții violeți.
Nici un copac și văi pustii de apă.
Iubită și de morți, și de poeți,
O asfodelă printre stânci ce crapă.
O asfodelă singură stă scut
Și tainei, și credințelor surpate.
Cu rădăcina prinsă în trecut,
Ea înflorește în eternitate.
Barbar, venit aicea să mă-nchin,
Din tot ce-a fost am mai găsit o floare.
O las să înflorească. Și senin
Reiau toiagul vremii călătoare.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj arid și stâncos, unde o floare de asfodelă simbolizează speranța și eternitatea. Naratorul, un călător, găsește în această floare o reamintire a trecutului și o sursă de inspirație pentru viitor.