Un val de umbră creşte pe şesuri cenuşii.
Sub grindină de tropot se culcă iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mânate ca de viscol de-a patimii răscoale.
Spre ceruri se înalţă cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.
Îşi clatină tulpina pădurile de fag
Şi-n vânturi îşi resfiră pletoasă frunzătură.
Frontonul îşi sfărâmă înaltul sarcofag:
Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrând, din arc de fildeş porneşte o săgeată
Şi, ca o rază-n umbră, se-nfige-n neagră ceaţă.
Înfrângerea îşi urlă poporul legendar.
Se macină pământul sub grelele copite,
Şi pe lunara faţă a câmpului de var
Se-mprăștie o goană de umbre prelungite.
Pe când ivit din ramuri ce vântul despreună,
Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de lună.
Sensul versurilor
Piesa evocă o atmosferă mistică, în care elemente ale naturii și mitologiei se împletesc. Artemis, zeița vânătorii, își face simțită prezența, învingând întunericul și aducând o transformare. Este un poem despre forță, renaștere și legătura dintre umanitate și natură.