Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă…
Și-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înflorește… O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăți deșerte și eu în suflet port.
Din streșinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârșitu-i, îi plâng la căpătâi…
Iar din frunziș pornește lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot și irosit pe văi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de tristețe și singurătate asociate cu venirea toamnei. Natura moare, iar eul liric se identifică cu această decădere, purtând în suflet singurătăți deșerte.