În pârâul clopoțind peștera-mi, Doamne,
e-o droaie de pietre-mpurpurate –
toate inimile mele anterioare :
pârâul le scaldă mereu, le murmură-n lamură,
le ține la răcoare constantă,
să nu se-aprindă iarăși, să nu le mai simt înrăzărirea
când le-ating cu mâna, cu piciorul,
cu privirea..
De s-ar mai înfierbânta
și-ar bate toate, deodată, Doamne,
peștera-mi, de-atâta viață, s-ar prăbuși,
chiar muntele mi-ar lua-o din loc..!
9 Prier 1992 / 6 Gerar 1997.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de introspecție și regret, în care amintirile și experiențele anterioare sunt simbolizate prin "inimi-pietre" scăldate într-un pârâu. Poetul își dorește să își reprime emoțiile puternice pentru a evita distrugerea interioară.