Ion Pachia-Tatomirescu – Destinații Confidențiale

Ce vrea să spună colosul de piatră,
acest sfinx înnebunit în tăcerea lui,
în liniștea lui de piatră, ce-i curge șiroind prin urechi?
La rugul tâmplelor voastre, sfincșilor,
vin temerar prin fluviile sudorii cu taurul pe umeri.
Ce vor să spună vulturii acestei muzici
când se-nalță cu oceanele la subțiori?
Ce vor pinguinii aceștia cu alfabetul ciudat
când își bat clopotele pieptului:
dinăuntru, cu inimile calde, spre dragoste,
dinafară, cu aripile-ngreunate de țurțuri, de sloiuri?
Epavele mărilor se mișcă-n acest Maraton de lacrimă, de bucurie,
liniștea se sinucide lângă inima unui piept onorific,
pasărea Arheopterix cântă pe năsălia secolului,
undițele latră la peștii din ochii mâlului, din ochii tulburi,
pisicile-și pun clopoței – vase comunicante,
ochi de sunete –
la zărirea vreunei aripi ce le-atinge templul..
De ce rupeți lichenii cenușii de pe uluci?
Nu vă dați seama nici în această ultimă instanță a crimei
de sugrumarea noului timp vegetal de manifestare?
Pentru ce mai zvârliți cu măciucile-n cruci, în voi înșivă?
De ce s-a-ncolăcit șarpele pe bastonul lui Asclepios?
Pentru a se naște astfel tragedia cea mai frumoasă
ce-a oferit-o Olimpul, risipindu-și propriile-i fulgere,
în rana adâncă a unui timp ce nu se născuse încă!.
Ce au avut greierii la marginea cântecului
de și-au ros viorile, de și-au aruncat inimile pe lună?
Priviți-i cum cântă prin șanțuri din lire de iarbă!
Uitați-vă în văile Nilului când însămânțați de toamnă
și de primăvară,
aruncați-vă coifurile de egoism în infern, în paza cerberilor –
diavolii au o criză acută de coifuri, de sânge!
De unde-i moșneagul cărunt cu cocostârcul în traistă –
și nu-i stâmpără setea c-un bulgăre de apă,
c-un strop de lacrimă de mamă, ori de soție credincioasă?
Cine-i studentul ce fuge țipând din flautul pământului –
samsarii aleargă să-i prindă de umeri torțe kaki:
sunt cumva schelete din Hiroshima, din Vietnam, din catastrofă?
Orașul își aprinde clopotele, catedralele, cu spirt medicinal,
Prinde ventuze-n spatele reptilelor surde, lungi!.
Pentru ce-și vântură Australia țărână-n chelie
când n-are multe ciocârlii și-i sug puii de cangur la piept?
Unde-i medicul Europei? S-a inflamat pojarul sub ochi!
Americile suferă grav de deochi în zodia cancerului negru!
Copiii amazoanelor – căsăpitori centauri – sug sânii arborilor.
Cu cergi din Sahara, degerații înfașă tălpile goale, de ceară,
le-nfășură bine cu funii de fum tăiate din țevile carabinelor,
cât cântă cocorii pe pavilioanele pădurii ultima simfonie absurdă.
De ce visează femeile, fetele, cu luna plină-ntre sâni?.
Oamenii-vulturi poartă poverile sudorii în ochii de aur ai lumii.
Oamenii-păsări-de-apă suportă patimile sângelui verde.
Oamenii-păsări-de-drum poartă un fel deosebit de povară-ncifrată
de-a lungul spițelor, din răstignire..
Trebuie să fim oameni când traversăm fluviile noastre interioare,
printre valuri de muzici neauzite de nimeni,
prin muzicile noastre camuflate –
nu sântem singuri prin deșertul magic cu aureole vacante,
ne urmărește un ochi nedefinit la fiecare colț de stradă al inimii.
Vorbesc întru muzică grea, după rit,
de lângă această poartă de uraniu scurs din pletele
crunte-ale Dacilor,
în numele acestei cetăți ce poartă
amprenta uraniului vărsat!
24 ianuarie 1967.