Ion M. Raşcu – Livezi

Ca-n văi de paradise în vis întrezărite,
Pășesc pe verzi velințe crestate de cărări.
Pe trupu-mi plouă pomii cu brațele dospite
Și-absorb ale luminei tiranice chemări.
Se coace vara-n aer și lin, ca pe conducte,
Se urcă-n țevi de ramuri, ce-nfig în zare căngi,
A brazdei sevă caldă, vibrând sub coji de fructe.
Și seva se bulbucă la capte de crângi.
Și-atunci țâșnesc din ale frunzișului unghere
Gutui ce-atârnă crude, greoi, ca pline pungi,
Sau pere – inimi roșii – sau pumnii rotunzi de mere
Și prune ce par picuri albastre și prelungi.
Având aceeași formă ca șipote de munte,
Din arbori frunza-și cerne izvor de sunte slab.
Aș vrea ca pururi note să-mi susure pe frunte
Și foșnetul livezei să-l sorb ca de pe jgheab.
Colori, stropind spre-azururi avânturi de drapele,
O, fructe dulci, pomana pământului iubit,
Contururi de lumină – umflate ca vântrele –
Pe care ochi de Evă și Adam s-au odihnit.
O, fructe vii, cu linii armonice, eterne,
Cu grațiile pure și-aspectul feminin,
În voi mi-ngrop făptura ca-n puful unei perne
Și sufletul la-a voastră mireasmă mi-l închin.
Mușcând din carnea voastră, spre anteduleviene
Epoci mereu mă poartă senzațiile pure.
Mă simt cum, gol și liber, pe pajiști de poiene
Alerg și cum în fiare arunc cu steiuri sure.
Simt zumzetul de-albine de-atunci cum mă-mpresoară,
Și vântul ce șoptește, și aerul de-atunci,
Și freamătul de frunze cântând ca o vioară,
Și sprintenele pasări certându-se prin lunci.
Livezi fecunde, vaste livezi de pomi ticsite,
Cu fructe care-atârnă ca mii de stalactite,
Livezi, sonore temple cu zvelte colonade,
Cu trunchiuri ce par tuburi de orgă – cu arcade,
Livezi, în pâlcuri dese pe lume semănate
Să recitați poeme de primitvitate.
Mă culc sub bolta voastră de-nalt cavou cu soare
Și beat de pribegia prin spațiu și prin vreme,
Aștept să plângă-n ochiia stelelor paloare
Și-ncet s-adorm sub cerul candidelor poeme.