Pârâul oglindește-n sine cerul
ori frunzele pădurii de cerneală.
Paragina aceea ireală
n-o mai bătuse de mult oierul.
Pe dealul-n zori cu mânătărci brumate,
dezbracă anotimpul târzielnic
pânzeturi moi și-n chip de val-postelnic
se-apleacă peste morți și peste sate.
Boieri și gloate, dealurile-n jururi
se gudură-ntinzându-i din desime
poteci pe care nu mai umblă nime,
de șterse ori clorotice contururi.
Elastic scălâmbata lor figură
absoarbe când mânie, când mirare.
Te-or fi crezut o altă arătare,
copil bătrân cu degetul în gură.
Pe văile-n amurgul roș solemne,
îmbulucindu-și umbra spre izvoară,
ceasornicele-oierilor coboară
ca niște mari toiege, dar cu semne.
Cu semnele ortografiei stranii
în care-și scriu diatele copacii,
când tolănit pe brânci, sub țâța vacii –
pârâul pare-un șarpe alb ca banii.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural melancolic, unde natura și urmele trecutului se împletesc. Timpul erodează totul, iar moartea este omniprezentă, transformând pârâul într-un simbol al efemerității și al transformării.