Descercuind pământurile-aproape
sălbatice-n virginitatea clipei,
copacii-au mers cu noi și cu tăcerea
prin păsările rănilor de sticlă.
Podișul sterp al Dobrogei, cu dinții
tociți de furtișaguri și vechime,
se-nfășurase-n lacrimi de uimire
și umbra sta cu peștii-ntre frunzișuri.
Pășunea dată cailor din apă
s-o pască-n mers, cu melcii ca oglinda,
peste mormintele de-acasă-nrămurea
sub propriile ei viscole și toamne.
Sensul versurilor
Piesa evocă un peisaj melancolic al Dobrogei, împletind elemente naturale cu amintiri și reflecții asupra trecerii timpului. Imaginile poetice sugerează o legătură profundă cu trecutul și o contemplare a efemerității.