Adevărul e ca pădurea.
Cad copaci. Pădurea nu cade.
Soarele parcă-și curăță săgețile de rugină.
Coborând la subpământenele lui jucării,
craniul nopții domina încăperea.
Între ploaie și soare, s-a strecurat surâsul;
a luat o floare,
s-a dus și a luat o floare,
ți-a dat-o și tu ai adormit.
Apuseseră două perechi
de generații în jur.
Frunze moarte. Lemn vechi.
Sunt golul din ochiul tău pur.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de ciclicitate și continuitate în ciuda pierderilor individuale. Natura, cu pădurea ca metaforă centrală, supraviețuiește chiar și când elemente individuale dispar. Versurile sugerează o acceptare stoică a morții și a trecerii timpului.