Oboseala m-a-ncolăcit ca o reptilă.
Aerul se târâie și arde.
Curpenii tinereții, în hoarde,
îmi licăre prin oase. Mi-i rău și mi-i silă.
Am văzut lumea și-am văzut ideile.
Singurătatea îmi urcă-n gât.
De-atâta-nsingurare, de atâta urât,
își prăfuiau bolțile curcubeiele.
Aplecat peste mine ca un pom
deasupra gângăniilor care-i mângâie haina,
fiecare spânzurătoare-și visează un om
și fiecare jivină, taina.
Cu zările și epitalamii
de-a valma, pe umeri, sub leaturi –
vâslași năzărind spre uscaturi,
ne-neacă pustiurile anii.
Destrăbălatele vânturi încalecă șesul.
Timpu-i de piatră și iarbă.
Această inimă niciodată n-o să mai fiarbă:
i-am ascultat înțelepciunile și-i cunosc înțelesul…
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de oboseală profundă și deziluzie față de viață. Vorbitorul se simte copleșit de singurătate și de trecerea timpului, contemplând moartea și pierderea speranței.