Ion Caraion – Perpetuum Possibile

Un băț pentru broască, al doilea băț
pentru cangur, dar canguru-l
lua și pe-al treilea în care mi-agăț,
seara, halatul cu pete ca pe-o cârpă de ranguri…
…și astfel jurnalul curgea mai departe
sec, paranoic, târziu,
bântuit de priveliști de moarte.
Când nacela deveni-va sicriu…
Las′ că știu! Las′ că știu!.
Sub păstăile ce-și dezvăluie tecile –
îngăduie, tăcere, tăgăduiala serii!
Solomonarii acopăr potecile,
scutură vânturile merii.
Rar a existat tinerețe
mai țeapănă decât ușa
apartamentului cu trei bețe
unde locuia omul cu cangur.
Le iartă amurgul cenușa,
pereților mucezi din ganguri.
Un cangur, trei bețe și-o broască…
Atârnând, o perdea risipită…
Și halatul sub care-or să-mi găsească
tâmpla ca pe-un fel de copită…
…jurnalul, pe vorbele rupte,
apăsa ca bocancii în lupte.
Oac-au! Pff-urrr! Pff-urrr! Oac-au!
Pe cangur îl cresc, pe broască o iau.
Oac-au!.
Neștiutorii (ce nu cred ei…) credeau
că, sătul de toate cuvintele,
păpușarul, cum e coaja verde de nucă sau
municipiile-n munți, pestriți ca mormintele,
are ceva negru pe cuget.
„De aceea nu deschide când batem! ” –
presupunea administratorul buged.
„De aceea! ”.
Proverbele și-așteptau Salomeia.
Atârna undeva o perdea.
Dar chiriașii de la mansarde adesea
– gândind la cine știe câte –
dădeau din cap cu înțeles.
În sus, în jos, pe scări
treceau femei frumoase… treceau femei urâte….
Ca prin stuf, broasca țestoasă umbla prin pădurea
morții – când judecătorii porniți să cerceteze,
n-au știut cine calcă așa de aiurea
prin odaia cu leandrii, în pâslari și proteze.
Atârna risipită undeva o perdea….
Parchetu-a venit. Comisarii-au țipat:
„În numele legii vă spun…”
Dar broaștei puțin i-a păsat.
Poate nu mai este săpun….
Poate-a uitat…
(se-ntreba, se gândea
– ocolind prin odaie –
amarul țest, că nu-l mai taie).
Atârna undeva o perdea
și mortul își zâmbea de sub ea
ca marsupiile mărilor moarte,
din castronul său mic, fără toarte.
Împins cu răngile, zăvorul
sări ca bila din țâțâni
și s-a umplut de inși decorul.
Urcau miazmele: fântâni,
vibra fereastra ca o liră.
Trei bețe găsiră și-o tâmplă de sigă…
Încolo, nimic… doar – ca o aripă – storul.
Castronul se făcuse cotigă,
iar broasca ocolea procurorul.
Încolo nimic…
„N-aș fi bănuit”, a lăsat să se-nfigă
(în geamul căzut)
opinia sa un limbut:
„altceva, decât femei și dezmăț”.
Un băț pentru broască, al doilea băț….
(aici se-ntrerupsese tot tot zborul).
Iar broasca ocolea procurorul….
Un băț pentru broască, al doilea băț
pentru cangur, dar canguru-l
lua și pe-al treilea în care mi-agăț,
seara, halatul cu pete ca pe-o cârpă de ranguri.
Căzut pe jos, vălătucit,
jurnalul povestește-ntr-o doară:
Nu mai am putere… ooo… o să-mi ia băăățuu-astă seară…
Priviră juzii:
„Hm… păcat! ”
la tâmpla ca un fel de copită,
la perdeaua cu cangur travestit în halat
a păpușarului spălăcit, spălăcită.
Adânc ploconindu-și în oglindă păunul,
păroasa-i trufie, flămând ca o scoabă,
cu gheara întinsă, cangurul dănțuia într-o labă
căci avea două bețe, iar broasca doar unul…