Podoabe de preț se-ntorc în copaci.
O! nu ne iubește nimeni, nu ne iubește nimeni…
Doar cu tristețea din tine mai semeni,
doar cu norocul pădurii de te împaci.
Sfâșietor e zborul fără munți…
Când nu vei mai fi, mâine, unde pleci? te întreb.
Ascultă cum gâlgâie mucegăitul Horeb
pentru dimineața în care n-ai să mai te-ncrunți.
Aproape. Te-aș vrea lângă mine, lângă sân,
cu limpezi conduri, prin rouă, să te înalți.
Nu vor mai fi platanii prea singuri nici prea-nalți
în plina amiază cu zâmbetul spân.
Nici unui preludiu, o, n-ai să ai pe nimeni;
prin lemn învârstat vom scrie chenar
și-n ghemele vinei – pulpele plantei de jar –
nu ne va mai iubi nimeni, nu ne va mai iubi nimeni…
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și singurătate, folosind imagini din natură pentru a ilustra pierderea și dorința de apropiere. Vorbitorul contemplă efemeritatea vieții și absența iubirii, găsind consolare doar în rezonanța cu tristețea interioară și cu norocul găsit în natură.