Toată ziua lucrai.
Pârguiam roci
Băui cântec
Băui lumină.
Aerul zgâria și-a-nvățat
meșteșuguri ciudate:
să fie dulce ca strugurii,
s-ademenească porumbeii sălbatici,
din hleiul costeliv să scoată fiori și mătase,
anotimpurile născute la câmp să le mângâie părul,
sub fluviile orașelor s-aștearnă dimensiunile uluitoare
cărora simplu li se spune: omenie – dar cine
va înțelege mirajul acestui cuvânt,
fără năravuri de jaf?.
Cu puii după ea, prin pădure,
toamna intra ca o ursoaică
prin arhitectura luminii.
Omul e un document al universului.
Noi nu poreclim eternitatea.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre om, natură și eternitate. Omenia este prezentată ca o dimensiune uluitoare, greu de înțeles într-o lume marcată de lăcomie. Omul este văzut ca un document al universului, iar eternitatea rămâne dincolo de capacitatea noastră de a o defini.