S-au uscat în mine pietrele de secetă. Zac
buruienile-năuntrul pământului, fără ploaie.
Cerurile se ascund în odaie,
luna, ca o femeie trecută, s-a făcut cenușă pe lac.
(Se-aud: gâlgâie pădurile sec, scuturate
în noaptea din ochi, statică – și din cetate..).
Pe nisipul sufletului ies
convalescenții cinici,
sfidează totul,
saloanele albe își mângâie botul
și câte o dată pleacă niște trăsuri încărcate, undeva, la șes..
Pe urmă se face liniște, se face tăcere,
de se-aud căruțele, când stau, la bariere.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de degradare și așteptare într-un mediu spitalicesc, unde speranța pare să se fi stins. Imaginile evocate sugerează o atmosferă apăsătoare, marcată de boală, cinism și o liniște prevestitoare.