E-o gălăgie rece în cameră, de crezi
că-aroma otrăvită a pomului vecin
s-a deșertat în aer, pe jos și prin tulpini
și-au năvălit statui, în hall, cu blăni de iezi.
Un deget necurmat străbate cartierul….
Pentru decorul nostru, sălbatic de frumos,
ne trebuia, îmi pare – dacă omitem cerul –
o inocență lentă de așternut pe jos
ori turme lungi, ca-n filme. Dar l-am lăsat așa…
mai bine-i vine geamul de lemn, cu ochiuri sparte.
În ce privește fondul de tuci și panama –
își are cred, chiar surse politice aparte.
Din dreapta cade fumul. Reflexul e ciudat.
– În vârful frunții da că nu s-ar izbii de-o ață,
ar fi, căruța asta cu pâine, cât o piață!
– Dar s-ar vedea orașul, atunci ca un pătrat….
– Ideea lui e bună și planul nu m-amuză.
Pereților de cârpă, eu le prefer cuierul…
(… În gălăgia rece, din camera lăhuză
un deget, de seară, străbate cartierul.).
Aici cortina cade și cei doi critici ies, pentru a continua discuția cu firme. Între timp coboară noaptea.
Sensul versurilor
Piesa explorează un sentiment de alienare și decădere într-un cadru urban sufocant. Dialogul fragmentat sugerează o discuție critică despre realitate și preferințele individuale, pe fundalul unei atmosfere apăsătoare.