Ion Caraion – Corespondența pe Un Arbore

Parcă s-a oprit cineva între câmpuri. Nu era umbră. Nu era om.
Se uitau ploile-ndărăt, Eli, și tăceai.
Noi am crezut într-un Dumnezeu excroc, ce nu ne-a mai dat mălai –
numai batistele de sânge mai culegeau anii din poem.
Amândoi eram – singuri – cu cioplitorii din tesle.
Vor sosi animalele, bani vechi, pe cetăți..
Să ne culcăm!.. Iezii negri ne-au tăiat fruntea-n bucăți.
Nu mai credeți, oameni de argilă, c-a trăit Iisus într-o iesle.
Știau că ne-alungă îngerii, dar nu ne-au mai spus.
Arborii duc în brațe mărci poștale și bețe.
Ne-am îmbrățișat cu femeile și-am mâncat mere pădurețe.
Puteam să-ți scriu multe.. (spune faptul că nu-s).
Eu mă întorc, dar gândacii au să scuipe aici.
Nu ne vor buruienile. Vom muri, plini de mâzgă, pe cornute maidane.
Maica Domnului sluțită avea ochii de castane.
Ne-au bătut pân’ la ziuă cățeii febrei c-un bici.
Frunzele așternute în parcuri au servit de chitanțe la joc;
Ziua întreagă cioclii toamnei procesionaseră funest.
Nu-i mai duce, băiete, inimii acest zbucium, acest..
Suflete cu pașaport voiajează către Cerul de Foc.