În strofele mele, în carte
e cerul de-aici, cu țăranii
pe care-i aduc de departe
întregi, ca de-argint, gologanii.
Să le fur – din ochii triști – cerbii,
vânatul sălbatec să-l prind,
îi caut prin culorile ierbii
ca în Bethleem de colind.
Strofele mele-s cuțite
eu scriu pentru neamul acesta tăcut
cu hemoglobină, cu leucocite
și pumnii ciuruiți de trecut.
Pumnii aceștia mă frig –
eu merg peste tot; numai rar
mă opresc între vânturi și strig:
– Bună-dimineața, soare cât un ștergar!.
Țărâna fierbinte mă-nțeapă –
dar calc peste grâu răgușit,
c-un junghiu în fiecare pleoapă
și-un mort rămas inedit.
În mine fum, e târziu –
eu, prizonierul durerii,
mănânc terci cu cenușa și scriu
cu unghii, cu dinți, cu mizerii.
Funinginea mă caută acasă,
în șanțuri, om singur, mă cât –
același miros de pucioasă
cu brâncă, e-n tot, și scuipat.
Centura se strânge amar –
din adăpostul acesta temut,
eu scriu cu cerneală de văr,
cu pumnii ciuruiți de trecut.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință profundă și o legătură puternică cu identitatea națională. Scrisul devine un act de rezistență și o modalitate de a exprima durerea și trecutul zbuciumat.