Zăpada asta multă și bolnavă
ca o batistă albă în șorțuri de otravă
va putrezi la geamuri și va rămâne-acolo:
o nouă canțonetă sau poate un tremolo..
Vor sparge anii apoi lumina ca de ațe;
femeile iubite nu le-om strânge-n brațe,
n-o să mai bem pojarul obrajilor de ceară.
Târziu, în altă parte, va crește altă seară
târziu.. cât o pădure în care dorm uitate
femeile iubite, femeile plecate.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de pierdere și absență, evocând melancolia iubirilor trecute și irecuperabile. Timpul erodează amintirile și distanțează oamenii, lăsând în urmă un sentiment profund de regret și dor.