Luna ca un țap bicorn
Vrea fereastra să mi-o spargă.
Mă îndeamnă să mă-ntorn
După ea în lumea largă.
Blândă mai era cândva,
Astăzi stă să mă împungă,
Parcă s-o omor aș vrea,
Stele să înclin în dungă.
Ea care-a-ncântat poeții,
Adorata lor fecioară,
Îi confundă cu procleții
Și-amăgindu-i, îi omoară.
Fără ei rămâne slută
Lumea, văduvă bătrână.
Lună, vino și te mută
Pe pământ, vreo săptămână.
Poate Domnul milă are
Să nu te topești la soare…
Sensul versurilor
Piesa descrie o lună transformată dintr-o muză blândă într-o entitate distructivă, care deziluzionează și omoară poeții. Lumea fără ei devine urâtă și tristă, iar poetul își dorește ca luna să experimenteze viața pe pământ pentru a înțelege suferința.