Faust:
Tinere domn, prieten și dușman,
Prea bine știu, mă ispitești de-o viață
Să batem palma întru nemurire.
Totuși te rog, mai prelungește-un an,
Și dacă poți pe dascăl îl învață
Să nu se mire ca un proaspăt mire
De tot ce-n viață singur s-a mințit….
Mefisto:
Te pomenești, Maestre, că ești îndrăgostit!
Nu prea cunosc viața ta secretă
Ca să-ți găsesc vreo nouă Margareta…
Vrei sincer, adevăru-ntreg să-ți spun?
Bătrâne Faust, ești nebun!
Din limpezimea gândurilor reci,
În valurile tulburi vrei să treci?.
Faust:
Cinic te știu și cinic ai rămas!
M-ai văduvit de tot ce, tinerește,
Stârnea în mine îngerescul glas
De dragoste ce lumea o-nflorește.
“Oprește clipa! ” am strigat ades,
Când tu, cu duhuri rele împrejururi
Răstălmăcirați orice înțeles.
Doar tinerețea poate fi de-a pururi
Al vieții noastre prim și ultim prag! ….
Mefisto (doar pentru el) :
E-ndrăgostit lulea acest moșneag!.
Faust (așteptând) :
Ai zis ceva? Nu vrei să îmi răspunzi?.
Mefisto (tot pentru sine) :
Doarme cu capul între sâni rotunzi….
Faust:
Tacerea ta îmi spune iar că dracul
Ascuns printre iubiții mei adepți
Ne poate da pe toți de-a berbeleacul
Crezându-i doar nebuni pe înțelepți!.
Mefisto (cu voce tare) :
T;i-am auzit aceste gânduri sumbre.
Dar ia privește-n jur, să vezi, Maestre,
Că-n loc de tineri, un convoi de umbre
Care-au deprins amorul prin palestre
Năvală dau acum să-ți facă placul!.
Faust (pentru sine) :
Știam de mult că-i mare meșter dracul!.
Mefisto:
Taci? Nu-mi răspunzi? Dovada clară
Că te-ai îndrăgostit a suta oară!.
Faut:
Dacă zici tu, așa poate să fie!
O dragoste ca focul care trece
De la o casă, scrum făcând o mie…
Iar vinovatul, ca o stâncă rece
Și rob al tău, supus pentru vecie…
Hai, șterge-o, că privirea ta miroase
A misticism și râncedă pucioasă!.
Mefisto (diabolic) :
Fa cum îți place! Poți să te întorci
La toate preacuratele femei
Pierdute înc-odată printre porci
Și grohăind în febre ca și ei….
Faust:
Așa vezi lumea? Dragoste sublimă
La tine doar cu mâzgă face rima!
Hai, lasă-mă să plec!.
Mefisto:
Nebun bărbat,
Nu eu pe tine, tu m-ai fost chemat!
Un an ziceai să-ți dau? Poftim, o mie!
Du-i, dacă poți, pe toți în veșnicie….
Goethe (apare, abia stăpânindu-și mânia) :
Îmi încurcați prea rău filosofia!
Plecați și-mi mai citiți o dată cartea!
E dragostea mai tare decât moartea!
I-am prea gustat dulceața și amarul!
Acum când toți deplâng octogenarul,
Cu ea în brațe vreau să trec hotarul….
Faust (revine) :
Care hotar? Nu-i lanțul nesfârșit
Al celor ce frumosul în lume l-au iubit?.
Mefisto (îndrăzneț) :
În dragoste, poeții ca vandalii-s!
O pot lua pe urma lui Novalis,
Pot fi luntrașii de pe Rin… Și, vai,
Cum pier privind spre stânci la Lorelei!.
Goethe (supărat) :
Plecați! v-am spus. Voi judecați poeții?
Dar cine oare suferă ca ei
Când se trezesc în roua dimineții
Desculți, damnați, dar murmurând idei
De fericire, de mister, de-o alta
Minune a iubirii, mai înaltă!.
Deși nu se cuvine, îi întrerup, le strig:
– Îndemnurile toate sunt foc aprins ori frig!
Cât soarele-și mai joacă amurgul în ferești,
Suflet bătrân, ai grijă să nu întinerești!
(2007)
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul etern dintre tinerețe și bătrânețe, dragoste și moarte, rațiune și nebunie, printr-o dispută între Faust, Mefisto și Goethe. Se pune accent pe puterea dragostei ca forță vitală și pe suferința poeților în căutarea frumosului.